Anxietatea de separare este definită ca și teama intensă a copilului în momentele în care îngrijitorul acestuia pleacă de lânga el, precum și frica față de străini, care apare de la 7-9 luni. Este momentul în care copii își dau seama că mama poate pleca de lângă ei, dar nu pot înțelege însă noțiunea că mama se și întoarce. Apare frica de abandon chiar și atunci când mama se duce de exemplu doar până la baie. Poate apărea de pe o zi pe alta și se va manifesta tragic încă din prima zi.
Anxietatea de separare este una dintre cele mai dificile situații cu care se confrunta parinții și copiii și pare că se produce în trei etape de vârsta: bebeluș, copil mic și preșcolar. De fiecare dată, anxietatea de separare durează de la câteva săptămâni până la câteva luni, se consideră că are un vârf în jurul lunilor 14-18 din viața bebelușului și este nevoie să fie gestionată cu atenție și înțelepciune.
Se consideră că una din cauzele pentru care apare anxietatea de separare are rădăcini în atașamentul copilului.
Ataşamentul este definit ca și legătura emoţională dintre părinte (sau ingrijitor primar) şi copil şi se formează în primii ani de viata ai copilului. Fiind o legătură intensă şi semnificativă, ea va avea un impact puternic atât asupra viitoarei dezvoltări a copilului cât şi asupra relaţiilor semnificative din viata acestuia. Asemeni oricărei relaţii profunde, şi legătura de ataşament se construieşte în timp, prin contribuţia celor doi protagoniști. Astfel, pentru ca copilul să îşi dezvolte un ataşament sănătos, securizant, este nevoie ca părintele să îi ofere mângâieri, îmbrăţişări, să răspundă chemărilor acestuia, să îl îngrijească, să îl calmeze când plânge. Nu în ultimul rând, părintele trebuie să fie previzibil în reacţii şi disponibil emoţional pentru copil. Lipsa afectiunii parintelui poate slabi formarea sentimentului de securitate. În literatura de specialitate exista 10 nevoi de bază la copii :nevoia de afectiune si aprobare, nevoia de oglindire, nevoia de limite si constrangeri, nevoia de putere, nevoia de exploatare, nevoia de prestigiu, nevoia de a fi admirat, nevoia de realizare, nevoia de auto-suficiență și independență și nevoia de perfecțiune.
Uneori comportamentele parinților slăbesc sentimentul de securitate al copilului, iar emoțiile copilului sunt reprimate datorită urmatoarelor motive: preferințe pentru alt frate, pedepse nedrepte, comportament inconstant al părinților, absența părinților, dependența de alcool sau de substanțe, promisiuni neîndeplinite, umilirea copilului, izolarea față de ceilalți, dar și bătaia fizică.
De ce apare anxietatea de separare?
Dezvoltarea copilului are loc in cadrul relațiilor interumane și a relației cu mediul, mai ales a relațiilor în familie și în mod deosebit a relației dintre mamă și copil. Accentul cade pe imaginea internalizată (obiectul intern) a sinelui dar și a celor din jur, precum și modul în care aceste imagini internalizate se manifestă în situațiile interpersonale.Relațiile obiectuale se formeaza în primele interacțiuni din viață – în principal cu părinții – și, desi aceste tipare pot fi modificate odată cu experiența, ele deseori continuă să exercite o puternică influență de-a lungul vieții. Problemele de ordin psihic sunt rezultatul eșecului de a stabili relații reusite la începutul vieții. Potrivit teoriei relațiilor obiectuale, copilul mic dezvoltă relații multiple. O relație importantă este cea a copilului cu mama lui. Cand mama alapteaz iar cel mic se hrănește și laptele este abundent, sânul mamei este bun, dar cand mama nu alaptează sau laptele este insuficient sau copilul nu este hrănit pe saturate, sânul mamei este rau. Aceste imagini internalizate a celor din jur pot fi reprezentări fidele sau total false a realității exterioare (obiectul extern). Într-un mediu încurajator, imaginea acestor părți se transformă în imaginea întregului și astfel copilul învață să tolereze ambiguitatea și își va da seama că și sânul bun și cel rau fac parte din mama sa.
Astfel, ținând cont de aceste teorii, Anxietatea de separare este un indicator că copilul a ajuns într-o nouă etapă atât în ceea ce priveşte dezvoltarea cognitivă cât şi a ataşamentului. Emoţional, în primele 7-9 luni, copilul trăieşte în fuziune cu mama, pe care o consideră o parte din sine (obiect intern). El nu are conştiinţa faptului că ea este o persoană diferită de ceilalţi. Persoanele din jurul copilului sunt asemănătoare pentru el: atâta vreme cât nevoile îi sunt îndeplinite, nu contează neapărat cine le satisface. Din punct de vedere cognitiv, până la 7-9 luni, copilul nu are conştiinţa faptului că un obiect sau o persoană continuă să existe atunci când nu îl mai vede. Astfel, dacă o persoană sau un obiect dispar din aria vizuală a copilului, acesta va crede că a încetat să existe, pur şi simplu. Neavând conştiinţa faptului că persoanele şi obiectele au o existenţă în sine, copilului nu le va solicita prezenta (cum să ceri ceva ce nu există?) Însă pe la 7-9 luni, în creierul copilului, acesta începe să realizeze că persoanele sunt diferite de el însuşi, şi că au o existență a lor, în sine (obiect extern). Copilul îşi dă seama tot mai bine că mama este o fiinţă separată, diferită de orice altă fiinţă de pe lume. Mama nu mai este cineva din jur, este chiar MAMA, adică o persoană unică şi irepetabilă, de care el are mare nevoie. Relaţia dintre ei prinde contur, se particularizează. Exact în acel moment apare anxietatea de separare, ca teamă fundamentală de a fi părăsit de persoana cea mai importantă și pe care o doreşte cel mai mult .Teama de străini, care apare în aceeaşi perioadă, indică acelaşi lucru: că micuţul îşi dă seama că oamenii sunt diferiţi şi îi tratează pe fiecare separat: este prietenos cu cei pe care îi ştie şi suspicios sau speriat de cei pe care nu îi cunoaşte.Aşadar, anxietatea de separare din primul an este indiciul că micuţul a ajuns în etapa în care îi vede pe cei din jur ca fiind separaţi de el, şi în care îşi întăreşte legătura de ataşament cu părinţii. Ea apare ca urmare a dezvoltării copilului, şi nu din cauza felului în care este crescut copilul de către părinţi!
Daca anxietatea de la 4-7 ani poate indica faptul că părinţii sunt prea protectori sau prea distanți, anxietatea de la vârsta mica nu spune nimic despre stilul părintelui de a-și creşte copilul.Lipsa anxietăţii de separare din această perioadă ne indică fie că micuţul nu este capabil să discearnă între sine şi ceilalţi fie că nu şi-a format nici o legătură de ataşament semnificativă. Nu e de mirare de ce copiii autişti şi cei crescuţi în orfelinate, cu grave carențe emoţionale, nu trec prin această etapă.
Anxietatea de la 4-7 ani este cu totul altceva. Ea se manifestă strâns în legatură cu stilul de atașament deja format. Un copil cu un stil de atașament securizant, sănătos, înțelege că mama îl lasă la grădiniță dar că va veni la un moment dat să-l ia. Acceptă separarea, acceptăa educatoarea șsi accepta grupul de copii, ca pe lucruri noi și se deschide cu curiozitate către acestea. Însă un copil cu cu stil de atașament anxios sau evitant, nu va înțelege de ce trebuie să mearga la grădiniță și se va opune în numeroase moduri. Astfel, cel cu atașament anxios va protesta, se va agăța de fusta mamei și va plînge fără oprire; cel cu atașament evitant se va închide în el, nu va vorbi cu nimeni și nu-și va arăta suferința internă. În unele cazuri copilul se va îmbolnăvi repetat, ca și reacție la faptul că e “părăsit” la grădiniță.
La această vîrstă, anxietatea e un indicator asupra comportamentului părinților față de copil și fără o intervenție asupra acestui comportament, anxietatea nu dispare de la sine. Odată cu intrarea la școală, copilul își va întări modul în care răspunde la situații noi sau neobișnuite, iar anxietatea va face parte din modul lui de răspuns la acestea. Odată devenit adult, acesta va aduce în relațiile lui (indiferent că sunt personale, colegiale, parteneriale sau față de autoritate) stilul de atașament cu care a fost obișnuit, viața lui fiind puternic influențată de anxietatea de bază, dezvoltată în copilărie.
Cum se poate diminua anxietatea de separarela copii?
Unii psihologi au propus diferite sugestii pentru diminuarea anxietatii de separare la copii mici. Chiar dacă toţi copiii trec prin această etapă, unii o manifestă mai intens şi alţii mai puţin. Puterea de a ajuta copilul să treacă mai uşor prin această etapă stă în mâinile mamei sau a îngrijitorului principal al copilului (micuţul încă nu are abilitatea de a se linişti singur).
Sugestii propuse:
1.Să se evite separarea de el. La această vârstă, copilul pur şi simplu nu este pregătit să facă faţă despărţirii de mama, aşa că, pe cât posibil, aceasta ar trebui sa fie în preajma lui majoritatea timpului.Dacă este inevitabil să plece, copilul ar treui lasat cu o altă persoană de care este ataşat: celălalt părinte, bunica, etc. , iar acea persoană să stea cu mama minim 30 de minute înainte de plecarea mamei
2.Obişnuirea cu mici separări. Mersul în altă cameră şi pentru a-l lăsa singur câteva moment pe copil. Când devine neliniştit, să audă vocea mamei, chiar dacă nu o vede. Astfel, mama îi arată că există chiar şi dacă nu este văzuăa.
3.În absenţa mamei asigurarea că mediul copilului rămâne neschimbat, şi că parcurge aceleaşi rutine. Rutinele îl vor ajuta să îşi redobândească stabilitatea și siguranța.
4.Lasarea unui obiect care să îi aducă aminte de mama. Acel obiect este interpretat ca o mică părticică din mama şi îl va ajuta pe copil să se descurce mai bine cu separarea.
5.Anunţarea copilului când mama trebuie să plece şi fara a pleca pe furiş. Când pleaca pe furiş copilul nu plânge pe moment, însă devine nesigur pe termen lung. Un protest vehement de moment este mult mai sănătos decât îngrijorarea pe termen lung.
6.A nu se dramatiza momentul despărţirii. Având în vedere cât de puternice sunt reacţiile copilului la despărţire, s-ar putea ca şi pentru mama acest moment să fie foarte dureros. Însă durerea şi îngrijorarea mamei doar agravează plânsul copilului. Aşadar, pe cât posibil, se recomanda umplerea momentului despărţirii cu optimism, ca lucrurile sa fie puţin mai simple. Anxietatea de separare ne atrage atenţia asupra faptului că uneori, în ceea ce priveşte creşterea copilului, lucrurile nu sunt aşa cum par: uneori plânsul şi zbucumul copilului sunt motive de bucurie, pe când absenţa lor este motiv de îngrijorare.
.
La copiii mai mari, pentru diminuarea anxietății e nevoie ori ca părinții să-și schimbe comportamentul față de copil ori ca copilul să intre într-o relație cu un adult (fie el ruda, prieten sau educator/învațător/profesor) cu un stil de atașament de tip securizant. Astfel copilul, prin interacțiunea cu un adult echilibrat, atent la nevoile lui și acordat emoțional la copil, va învăța că există o bază de siguranță, va fi încurajat și va învăța să-și exprime emoțiile, i se va răspunde cu atenție și înțelegere, și mai ales va învăța să se foloseasca de resursele lui. Relația de tip securizant se poate dezvolta și în cadrul unei consilieri psihologice, țintită pe nevoile speciale ale copilului. Există și un punct nevralgic însă. Chiar dacă copilul intră într-o relație securizantă cu un adult, altul decât părinții, dacă părinții nu schimbă nimic din comportamentul inadecvat care a dus la apariția anxietății copilului, atunci copilul va trai numeroase recăderi, iar procesul de dezvoltare și de echilibrare va fi anevoios și de lungă durată.
.
Anxietatea si stilul de atașament la adulți
Ca si adult, anxietatea de separare se manifestă în relații. Un adult cu stil de atașament de tip anxios, va dezvolta dependență față de partener, va avea tendința să-l “sufoce”, va face crize de gelozie, va da dovadă de imaturitate emoțională și va protesta vehement dacă/când partenerul nu-i va răspunde imediat la telefon, sau când va întârzia acasă. Toate acestea pe fondul lipsei de încredere în resursele proprii, și din cauza incertitudinii permanente pe care o are asupra vieții.
Iar un adult cu stil de atașament evitant, va avea tendința să respingă partenerul în conjunctura relațională, să se retragă, să pună limite și chiar să iasă din relație, adica să “abandoneze”, deoarece și el la randul lui a fost “abandonat” în copilarie de părinții lui.
Și la adulți, diminuarea sau dispariția anxietatii se poate obține intrând într-o relație semnificativă cu un alt adult cu atașament de tip securizant, care va ști cum să calmeze persoana anxioasa, să o facă să se exprime mai echilibrat, să-și gestioneze mai bine emoțiile, să răspundă mai bine stresului. O alternativă la o astfel de relație securizantă este consilierea psihologică sau psihoterapia, care va aduce adultului anxios o întelegere asupra patternului acestuia de raspuns la stress și îl va învăța să-și schimbe modul în care reacționează și vede lumea în general.